Separarea sarcinilor – o lecție de la Alfred Adler despre relațiile noastre
De ce ajungem să ne certăm cu oamenii pe care îi iubim pentru că gândesc diferit de noi?
Un frate votează cu un partid pe care îl considerăm periculos. Un părinte nu este de acord cu alegerile copilului său adult. Un prieten are convingeri religioase sau politice opuse celor în care credem.
La început, vrem doar să explicăm. Apoi încercăm să convingem. Iar uneori, fără să ne dăm seama, ajungem să credem că nu ne putem liniști până când celălalt nu se schimbă.
Psihologia lui Alfred Adler ne oferă o perspectivă utilă: separarea sarcinilor.
1. Ce ține de mine și ce ține de tine?
Adler considera că relațiile interpersonale ocupă un loc central în dificultățile vieții. O idee popularizată în psihologia adleriană contemporană este că multe dintre problemele noastre apar în relația cu ceilalți.
Separarea sarcinilor ne invită să ne punem o întrebare simplă:
A cui este responsabilitatea?
Eu sunt responsabil pentru ceea ce cred, pentru argumentele pe care le aduc și pentru felul în care mă comport.
Celălalt este responsabil pentru propriile convingeri și decizii.
Pot să-mi exprim dezacordul, să ofer argumente și să încerc să conving. Dar nu pot decide în locul altuia ce trebuie să gândească sau cum trebuie să-și trăiască viața.
A dori binele cuiva nu înseamnă că sunt responsabil să obțin un anumit rezultat în viața lui.
2. Cum aplicăm principiul în viața de zi cu zi?
Să presupunem că fratele tău votează cu un partid pe care îl consideri nociv pentru democrație.
Este responsabilitatea ta să taci? Nu.
Poți să-ți exprimi convingerile, să prezinți dovezi, să corectezi informațiile false și să aperi valorile în care crezi.
Dar dacă ai încercat să discuți, iar fratele tău nu-și schimbă părerea, trebuie să recunoști limita influenței tale.
Poți încerca să schimbi părerea cuiva. Nu poți transforma schimbarea lui într-o condiție pentru propria ta liniște.
Același principiu se aplică în familie. Îți poți sfătui copilul adult, îți poți spune îngrijorările și poți să nu fii de acord cu alegerile lui. Dar viața lui nu este un proiect pe care trebuie să-l conduci tu.
Separarea sarcinilor nu înseamnă indiferență și nici acceptarea oricărui comportament. Înseamnă să faci diferența între a-ți asuma responsabilitatea și a încerca să controlezi responsabilitatea altuia.
3. Unde trebuie să te oprești?
Te oprești atunci când dialogul devine o încercare repetată de a impune un rezultat pe care nu-l poți controla.
Poți spune ce gândești fără să umilești. Poți critica o idee fără să disprețuiești omul. Poți stabili limite fără să transformi fiecare dezacord într-o ruptură personală.
Dacă discuția devine agresivă, poți spune: „Țin la tine, dar nu vreau să continuăm conversația în felul acesta. Putem vorbi când ne putem asculta reciproc.”
Iar dacă sunt în joc drepturile altora sau principiile democratice, poți lua atitudine și poți acționa. Respectarea libertății celuilalt nu presupune renunțarea la propriile valori.
Limita practică este aceasta: încearcă să influențezi prin argumente, nu să controlezi prin presiune.
4. Ce putem controla cu adevărat?
Nu putem decide cum votează familia noastră, ce cred prietenii noștri sau ce alegeri fac oamenii pe care îi iubim.
Putem însă decide:
ce argumente aducem;
cum îi ascultăm pe ceilalți;
ce comportamente acceptăm;
ce limite stabilim;
cum alegem să ne purtăm, chiar și atunci când suntem în dezacord.
Uneori, cea mai dificilă alegere este să accepți că ai spus tot ce aveai de spus și că decizia finală nu-ți aparține.
Nu pentru că ai renunțat la convingerile tale, ci pentru că ai înțeles unde se termină responsabilitatea ta.
Concluzie: responsabilitatea mea este să contribui, nu să controlez
Putem combate idei fără să umilim oamenii. Putem apăra democrația fără să transformăm fiecare dezacord într-un război personal. Putem păstra relații apropiate fără să pretindem că trebuie să fim de acord asupra tuturor lucrurilor.
Nu trebuie să gândim la fel ca să ne respectăm. Nu trebuie să votăm la fel ca să ne iubim.
Responsabilitatea mea este să încerc să contribui la o lume mai bună, nu să oblig fiecare om din jurul meu să o vadă exact ca mine.
Poate că maturitatea în relații începe atunci când învățăm să ne asumăm ceea ce depinde de noi și să respectăm libertatea celorlalți acolo unde decizia le aparține.
